Sunt blocată într-o „lume” falsă. Pe Pro TV. La Vocea României. Telecomanda este departe, oboseala este mare, iar lenea învinge. Sunt hotărâtă să nu mă ridic din pat! Am trecut și prin clipe mai grele, așa că mă decid să rezist. Nu trece mult și mă cuprinde revolta. Un sentiment mistuitor, apăsător, sufocant care m-a determinat să-mi dau ochii peste cap, așa cum nu o mai făcusem din liceu. Se caută artiști fără personalitate. Dar asta nu-i o noutate. Se scot „vedete” pe bandă rulantă. Există un „șablon” stabilit de „mai-marii industriei”, iar cine nu se „adaptează” e scos din „joc”. Sigur, n-am zis nicio noutate până acum... „Rețeta” e veche! Mașinăria de „spălat creiere” funcționează la capacitate maximă și „roadele” se văd (la nivel mondial, nu doar în România). Cine pierde până la urmă?! PUBLICUL care este „bombardat” cu astfel de „produse” de tip fast-food. Te uiți la acești concurenți și (aproape) toți au aceleași gesturi studiate, aceeași mimică, străduindu-se să mimeze cât mai bine trăirea autentică pe scenă. După o astfel de emisiune, singurul sentiment cu care rămâi este acela de gol, de pustiu. Concurenții vin de acasă cu ideea (și, probabil, aceasta este întărită de producători) că un artist, pe scenă, trebuie să își ducă mâna la frunte, trebuie să pară pătruns de text, trebuie să cadă și în genunchi dacă i se pare că undeva e un moment dramatic, trebuie, trebuie... trebuie pe dracu! Nu trebuie nimic. Doar să înțeleagă textul și să și-l asume. Știm cu toții cazurile unor artiști care chiar dacă nu cântă mereu „pe note”, trăirea și emoția pe care o transmit îi salvează în ochii publicului. Până la urmă dacă TREBUIE ceva, atunci poate că e necesar să fii consecvent cu tine, să abordezi teme care te preocupă, să crezi în ceea ce faci. Doar așa vei reuși să îi convingi pe spectatori de sinceritatea ta. Pe asta nu o poți repeta în oglindă. O ai sau nu.
„Poți să faci alegeri bune, sau poți să faci alegeri proaste în timpul unei piese”, îi spune Smiley concurentei din echipa lui, Ruxandra, care urma să cânte o piesă din repertoriul lui Amy Whinehouse. Dar cine stabilește dacă modul în care alegi tu să transmiți mesajul unei piese, este bun sau prost?! Există reguli de trăire a unei piese?! De ce să te bâțâi prin fața unor oglinzi și să cauți camera din priviri, dacă tu, ca artist, vrei să stai pe jos, turcește, și să cânți de acolo, pur și simplu?
Antrenorii au un mod bizar de a alege piesele pentru concurenți. De multe ori își „îngroapă” elevii fără milă. „Se potrivește timbrului tău, îți vine bine pe voce”. Tudor Chirilă îl laudă pe Armand: „ai câștigat un pariu cu tine. A fost cea mai bună interpretare a ta. Dacă ai transmis sau nu emoție, e o chestie subiectivă. Asta va decide publicul”. Asta e replica mea preferată: „publicul decide”. Trec peste faptul că niciodată nu este anunțat numărul votanților, nu știm niciodată câte voturi a primit fiecare concurent. Dar stau și eu și mă întreb: câți dintre cei care se uitau la TV în acel moment știau care este mesajul piesei „Perfect Day”? Câți telespectatori auziseră măcar de acest artist special, Lou Reed? Cât și ce a înțeles Armand din mesajul, din starea piesei lui Lou Reed? Din fața televizorului, a părut că a pornit la drum cu un handicap. De altfel, a și plecat acasă!
Continuarea aici:
http://andreipartos.ro/roboteii-de-la-vocea-romaniei-si-x-factor/sursa: andreipartos.ro
No comments:
Post a Comment